Today…

Today I’m not with you. I’m not yours…

Today I live the promising moments we had. The moments when I thought that love is enough …

Love is not enough.

You just saying you love me is not enough. And it’s not fair…

It’s not fair for me wanting to be your queen and feeling like your puppet.

It’s not fair for me wanting to be your lover and feeling like your mother.

Don’t get me wrong, I don’t mind being either… But I need for you to show me something else. Teach me something else.

Everyday passes and it feels like we are on hold. Waiting and waiting and waiting…

I miss „US”.

I miss the feeling of belonging, the connection, the dynamic.

I’m just over here and you’re over there – we’re drifting.

Dear Mr. Kanye West,

In light of the recent events that transpired on Twitter and took the world by storm, I am writing to say that I know and I understand where you are coming from.

I, too, let myself consumed by anger in a matter of seconds and react instantly and uncontrollably. Due to this fact, I am most of the times proven wrong, or I end up apologizing myself, because I realise how much of an asshole I actually am.

You see, Mr. West, when this anger gets a hold of my senses, nothing can stop it. Sometimes, I might not let it out, I’ll just keep it inside and let it slowly eat me away. And it hurts me, Mr. West, because I have always believed I am a good soul. I have always believed in helping people, loving people, spread around only positivity.

But I am not, Mr. West. At least not as of late. And I don’t know why, I cannot understand what happened. Sometimes I think it’s just the world. These people. We are all consumed by consumerism, capitalism and all these social constructs and ideas we are all trying to force down on other people’s throats. Well, minds, to be exact.

I am confessing this to you Mr. West, because I saw the same type of relentless anger getting out of you. And I also saw you apologising. And I was able to relate to you. I understood. But you tell me now, how will I make everyone else understand? How do I show them that I am good, that I am not always vexed and heartless? I’ve been trying, trust me, but I am in a continuous state of relapse, Mr. West.

At first, I thought this anger and frustration came from the stress and lack of financial indulgement. Then, I thought it’s because of work. I thought it’s the people around me, the Universe. But it’s neither, Mr. West.

It’s just me.

So now, Mr. West, I am trying to learn from this. I am trying to become a better person. I am trying to control my animalistic impulses.

And I rely on you, Mr. West. Because what everyone else fails to see is that you are an example in the way you do things. Why give them the satisfaction to burn you, when you shouldn’t even bother???

This is what I am trying to achieve. Positivity and calm. Peace.

You are the OG, Mr. West. Now act as such.

La Douleur Exquise 3

It translates to „the pain of wanting someone that is unattainable”. I thought I was past that. I thought I was to blame for the way I think. Or what I feel. 

But it’s not about me. It was never about me or how wonderful He thinks I am. It was never about me being The One for Him. It is always about Him and His Ego. Him, His, yeah, yeah, whatever, I’ll capitalize the hell out of these words, because what He is to me, nobody else could even dream of becoming. 

Everything. The One. Him. It enfuriates me how mad and angry I’m not. How mad and angry I want to be, but I can’t. 

Now, if we were to go back in time, there’s a certain pattern that emerges from His behaviour. He might exist along the lines of a god, but He’s the spoiled, childish and capricious kind of god, that is only concerned about His Ego. And his Ego must be fed, no matter how much I give Him, no matter what I do or what I feel. 

His Ego does not care about me, therefore, by extension, neither does He. I have been conquered, so I have been taken down from the priority list. Just like it happened before, just like it happens now. Just like it will happen again, for sure. 

I am taken for granted. Everything I do or say holds no true meaning for Him, and nothing ever meant this much for me as it does with Him. My one, The One – the soulmate I’m not able to trust, the future husband that doesn’t find me entertaining enough, the love of my life that does not respect me or Us. 

Sometimes I wonder if He’ll ever see me. 

La Douleur Exquise 2

I light another cigarette. Alone at last. You always say you feel „alone”,but you know you’re not. You know there are still souls that wander in the night tortured by different thoughts. But this isn’t that kind of thing. It’s that part of the night, right before morning, when everyone just fell asleep or is about to wake up. That moment when there’s no one. That moment when it’s just you, completely awake, and the only one conscious. This IS when you are truly alone. 

And you can’t help but let your guard down, let your mask fall. You’re not what they see. Nobody knows you. Nobody sees you. And everything comes pouring in. Everything that you’re fighting so hard to keep away. Feelings, thoughts, tics, deep exhausting breaths. 

You crack. You’re falling apart.

I crack. I fall apart every night and nobody sees me. And nobody helps me. And I remember. I remember everything, every little goddamn thing. The ache never leaves me, my mind never stops judging me, my souls never stops breaking. 

Over the years I’ve come to know that heartache is not the worst thing that could happen to a soul. The ache of disappointment is much,much worse. This is what makes you lose all hope. Disappointment. And it never goes away. People disappoint you, you stop caring, you disappoint other in turn, and it keeps being this deadly vicious circle. You never win. Nobody ever wins.

I keep wondering what’s the point. What’s the point of helping, caring, putting yourself out there for someone. I guess there’s this silver lining where you learn a bit more about yourself. You learn how to control yourself, how to hold yourself together (barely) around others.

You have no other choice but keeping it together because you’ve learnt there are so much people you can trust. And it’s so hard to comprehend why everyone around you acts as a predator. You don’t want anything from anyone besides sincerity and loyalty but they’d throw you to the wolves in a heartbeat. 

It’s hard belonging to Time. Time is ruthless. It will tear you apart with no remorse. It will skin you alive and smile while doing it. And you’ll be all alone, against the laughing faces of everyone you know. Everyone you loved. Everyone you helped. And just like that nobody will remember you. 

You become anonymous. 

Bloodfire (2)

Hi, I’m Iris and today I write about how I remember.

I remember you in silence. I remember you hiding behind it. I remember you making everything so peaceful. I remember that beautiful song that I never wanted to play when you were around because I felt it will reveal everything I felt and you would know. I remember us wrapped around each other, with that very song in the background because I was to lazy to stand up from the coziness and change it. I know I groaned in an apocalyptic way, but you were listening… I know you were listening because I saw on your face a smiled no one I know ever smiled. It was so beautiful, so reassuring. It was like you were speaking thousands of words through that smile. I asked you what’s wrong, but you went away again and hid behind that fucking silence of yours.

After all this, all I remember is some sort of hazy mayhem. I can actually recall the feeling, not the exact facts. I know it was by far the worst place you put me in. When the mayhem passed, I remember you as evil. I remember that your stare would just stab me, randomly, with so much hate. I remember you acting like I hurt you. I remember you making me feel guilty. I remember wishing one of us would disappear. I remember wanting the circumstances to change drastically. But I’ve outgrown that urge.

Now I just remember myself as foolish as I’ve always been, believing in all that crap that the love movies made me believe in. After all, I don’t think it’s really fair to anyone in this world that I’d get my happy ending so early. Let everyone have it before me. I hope you do get yours before I get mine. All I want in the end is for you to be happy. And I hate that.

Bloodfire (1)

Hi, I’m Iris and today I write about myself.

I don’t usually do this. So I thought it would do myself a big favor and just let this all out.

I’m an asshole. I truly am. At my very basic core I just don’t care. I can’t bring myself to care. But,oh, how good I pretend to care. I even fool myself sometimes. I even think I feel. I can barely make myself care about me or other, so mostly I just drift through everything. So, obviously, sometimes I don’t say such nice things to people. Most of the times I just look to push them to their limits, to become the angriest they’ve ever been. Yeah, some of you will be all like „Hey, why not use that ability to make them reach their happiest?”. I’ll tell you why. It’s not as fun. And it’s not as fun because happiness is shallow. Happiness is brought about by things or uglier things (and by this I mean people) and is taken away by the same ugly. But anger is there no matter what or who is around you. We are built on anger. And when you take it out of people, no matter how innocent, calm, polite or educated a person you think might be, it just shows that we’re all assholes.

Anyway, I have no idea what I’m saying.

▲

Tessellate

Intro

Am zile și zile. Am zile când sunt resemnată. Total resemnată. Am zile când nu ma lași în pace și ajung în același loc de unde am pornit. Am zile când pur și simplu mă sufoc și nu înțeleg cum am ajuns aici, de ce a trebuit să îți dau atenție tocmai ție. Am zile când mă doare totul atât de tare… și cel mai tare mă doare că aș fi putut să mă feresc de asta atât de ușor. Dar n-am facut-o.

N-am făcut-o fiindcă mă simțeam altfel lângă tine. Totul era altfel. Dar tu nu știi să vorbești. Să îmi vorbești. Și când o faci, spui numai aberații, și te aștepți ca și eu să vreau exact același lucru. Să nu am opțiunea de a spune ”nu”.

Și te smulgi de mine fără vreo remușcare.  Te simți jignit când te tratez diferit. Zic, măcar pasiv-agresivitățile astea să îmi rămână și mie, nu? Că tu oricum ai luat tot. Și cum asta n-ar fi de ajuns, n-ai dat nimic înapoi.

Am să trec și peste tine, stai liniștit. S-ar întâmpla mult mai repede dacă nu ai avea talentul ăsta oribil de a mă face a regresa.

Data viitoare, doar ca să știi, nu te mai oferi drept supererou. M-am descurcat mult timp fără așa ceva, pot să mă descurc fără în continuare. Nu-ti pune super-puterile pe masă. Pune-te pe tine. Pe tine ăla ce nu-l arăți lor. Pe tine ăla ce îl știu eu. Fii sincer.

Asta e ce vreau. Nu ai ce altceva să îmi dai. 🙂

To this day…

..but our lives will only ever always
continue to be
a balancing act
that has less to do with pain
and more to do with beauty.

Fame. :))

…and now it’s found us like I have found you…

I shall call this…

…having a reason. Or something.

 

Luca 9

„Universul nu ma lasa sa mor.”, a fost revelatia pe care am avut-o in timp ce zaceam spart pe canapeaua imbaxita din apartamentul tipei aleia ce o cunoasteam de 3-4 zile. Zicea ca-s tot ce si-a dorit vreodata, sufletul ei pereche si gunoaie din astea expirate si infecte.

Eram apatic si vroiam sa mor. Nu aveam niciun rost. Nu aveam nici bani de tigari. Fumam de la tipa asta. Nu stiu ce s-a intamplat cu mine. Credeam ca sunt pe drumul cel bun, sau ma rog, pe undeva p-acolo. Credeam ca ajung „ACOLO”, dar m-am prabusit. Construiam pe nisip, si in pula mea, daca m-a atentionat cineva.

„Luca, vezi ca ai sa cazi!”. Atat puteau sa-mi spuna. Dar nimanui nu-i pasa. Toti insa se asteapta sa iti pese. Si nu poti. Cat sa poti? Vrei, dar nu mai poti. Mori. Te stingi incet, cu fiecare reusita, cu fiecare lacrima,cu fiecare zambet, cu fiecare fum de tigara. Mori si toti te felicita. Toti te grabesc spre sfarsit cand tu simti ca nici macar nu ai inceput sa-ti traiesti viata.  Si ai uneori, pentru cateva secunde, momente de claritate, cand realizezi ca esti singur, ca traiesti singur, si ca ai sa mori singur. Nu intelegi cine sunt toti indivizii astia care se invart haotic in jurul tau, nu intelegi ce vor de la tine, nu intelegi ce cauti in mijlocul lor.

Stii ca te perfectionezi sa ajungi Nimeni, si Universul nu vrea sa mori. Vrea sa-l amuzi.

You…

…you already swept me off my feet. Why the fuck? I’ll never understand.

Here, I’m a someone special, planting some weird thought in your head, thought you’ve never before been thinking. How does that feel? Did it amplified itself already?

You’re more important than you were some time ago. Or maybe you were always this important and I just couldn’t see it.

Look at that insignificant cunt, struggling helplessly between what she has and what she wants. Endlessly entertaining. Beautifully fucked up.

I might be missing you.

Yours,trapped in some shitty stuff,

Clarity.

Despre „artiști”.

Tot am nenorocul să întâlnesc tot soiul de ”artiști”, care de care mai ”profunzi” sau mai ”creativi”. Normal nu aș avea ceva împotriva lor, dar au tendința asta scârboasă de a-și exprima sau/si impune punctele de vedere sau de a dovedi cât de boemi sunt și cum se situează ei cu o treaptă mai sus de toți muritorii de rând.

Cel mai cunoscut și bun exemplu ar fi Tommy Wiseau cu ”capodoperele” lui, ”The Room” si ”The House that Drips Blood on Alex”. Francez la origine, Wiseau se prezintă american, probabil sperând că așa are mai multe șanse sa fie luat în serios. Ok, deci super filmul lui, ”The Room” e de departe cel mai prost film făcut vreodată: personajul principal e cel mai pur, inocent si dedicat individ din istoria omenirii. În ciuda acestui fapt, toată lumea îl trădează, îl calcă în picioare și îl presează din punct de vedere financiar. NU există nici cea mai mică urmă de intrigă sau dezvoltare a personajelor. E plin de scene si replici fără sens, cum ar fi, ” Nu vreau să vorbesc despre locul meu de muncă. Povestește-mi despre viața ta sexuală.”, sau ”Am fost la doctor. Am cu siguranță cancer”. Sau, cum puteam să uit, scena memorabilă în care toți bărbații din film joacă rugby în costume, pe o alee în spatele unor blocuri.

Cel mai enervant lucru la Wiseau ăsta, nu e că a facut un căcat de film, ci că, după lansare și după ce a văzut reacția publicului și a criticilor, a declarat ca filmul nu e dramă, nu, este defapt o comedie neagră, probabil în speranța că va părea mai bun.

Ce nu înțeleg e cum , când toată lumea îți spune că ce ai făcut tu e un căcat, tu continui să-l lauzi, să-l ridici în slăvi și să fi sigur că e o capodoperă.

Ca oamenii care pun mâna pe un apart foto, fac o poză încețoșată, îi dau un nume profund, și gata, oficial sunt fotografi profesioniști și au devenit artiști.

Ziceam că am tot întâlnit oameni din ăștia, cu idei pre-concepute, cu păreri auzite la alții și memorate, apoi expuse ca fiind idei proprii, de fiecare dată având atitudinea de oameni superiori. Indivizi ce își asumă rolul de regizor și caracterizează un personaj violent, vulgar, agresiv ce comite o crimă, drept hippie. Nu știu în ce univers paralel ar omorî un hippie pe cineva. Am crezut că poate nu sunt eu în toate mințile, am căutat prin tot internetul și nu am reușit să găsesc un singur caz în care un hippie a omorât pe cineva. Dar, mă rog, nu împărtășesc și nu reușesc sa înțeleg viziunea asta profundă.

Alteori, creativitatea asta îi face să încerce tot felul de tehnici inovative, cum ar fi să creeze un decor nemaivăzut prin a ”vopsi” pereți plini de vopsea lavabilă cu cafea dizolvată în apă. Pentru că da, e perfect logic ca apa cu cafea să se prindă vreodată de lavabilă, nu?

Update.

Stuff.

Iron Man

Northern Lights

RedRidingHood

Heavy In Your Arms

© The Frog Princess

Două :

E rece. Merge spre niciunde. Ceața deasă îi sparge plămânii și continuă sa meargă din ce în ce mai repede. E frig. Aleargă. Pare că aude un glas în depărtare, crede că nu e singur.

Zice el câte ceva despre nu-știu-ce puncte. Pierdute, parcă. Zice că nu va mai găsi nimic la fel.

Noi , ceilalți,îl privim cum se zbate captiv în cea mai urâtă cușcă. Râdem în hohote când, de fiecare când crede că e liber, se afundă și mai adânc în cușca-minciună.

Să dăm dovadă de empatie? De sentimente nobile? Să-l ajutăm? Pentru ce? El pe cine a ajutat? Am auzit cum câteva suflete i s-au deschis, l-au iubit, l-au ajutat… și el le-a amăgit. E un monstru scârbos. Invocă lucruri ce n-au fost cândva rostite, înfige cuțite pline de sare în rănile , și acum, deschise. Râde. Promite. Dispare.

…se hrănește, în umbră, cu sufletele pline de amintiri.

Nu merită lumină.

X, Y și Luca.

Equilibrium

N-am scris de mult… Facultatea asta ma scurge de timp. Cred ca am sa fac o lista cu toate lucrurile epice de anul asta.
Luca e pe pat. Doarme. Doarme de cateva luni. Sper ca nu e ceva grav. Am sa il trezesc curand. Pana atunci, o tipa „nudă” pentru toată lumea. 😀

Rapunzel ©

Ce sa zic! Pictura digitala… :))

Photoshop cs4 + Wacom Bamboo Fun + 15 ore = THIS!

Tony Chu

Nicăieri.

Nu am unde altundeva să mă revărs, decât în propria-mi piele. Am deraiat de pe orice axă reală sau ireală, m-am aruncat însetată în propriile vise și speranțe… și le-am împins… cu toată puterea spre lumină și aer. Mi-am spălat creierul și sufletul de orice urmă de regret… e aproape alb, imaculat… neatins. Am atins pielea de marmură a unei Gale brute, neșlefuite…și masculine… mi-a arătat că sunt încă un copil… dar că acum am aripi… M-am aruncat în brațele ei și mi-a arătat zborul perfect al aripilor de lapte…către planeta noastră, numai și numai a noastră. Mi-a arătat că pot, că vreau, că simt, că trăiesc, că iubesc… mi-a arătat un nou început. Acela ce trebuia să înceapă de la început; începutul perfect.

44 Inch Chest

I bet she’s never farted in front of you, has she? Has she? No- I thought not. I mean, that’s not romantic, is it? You just want the perfume clouds, the romance, the magicalness of it all- the false crap. Well, I’ve got news for you, Sonny Jim- that’s not love. Love’s hard work, hard graft. Love can be murder. Love is watching what she wants to watch on the tely, taking her the papers and a cup of tea on a Sunday morning in bed and inquiring to how she might be feeling, „You all right, Liz?” whilst plumping up her pillows. And she might get irritated by that, but you gotta take it on the chin and broad shoulders, because she’s the queen, and you’re the bee- the Dad. And so what if you cook the dinner and you get no thanks for it? Don’t do it if you expect thanks. That’s not why you do it. And yes, you forgot the dripping tap for ten years, and then one day- for whatever reason, fuck knows why- you get off your fat ass and you find yourself under the sink with a spanner in your hand and you’re smiling like fuck- because you know it’s gonna please her. And if she don’t notice it, she don’t notice it- it don’t matter. It’s fixed. It’s plumbed. It’s the maintenance of a marriage, the nuts and bolts, the nitty gritty, the reality- that’s life, that’s love, it ain’t easy- nobody ever said it was gonna be easy. It’s fucking hard work. But, you know, love can be… lovely. One day, you’ll be in the bathroom, having a shave in front of the mirror, all soap on your face, and you feel her approaching you. She’s hung a pair of tights, hanging on the radiator. And as she leaves, she pats you on the bum and gives you a tiny smile- almost not a smile- but a smile nevertheless. And it will mean the world to you- the whole. incredible world- the fucking universe.

Colin Diamond

A refula

Mă gândeam…cum să mă abțin să nu-i scot ochii? Să nu-i rup gâtul când se uita cu ochii ăia mari la mine, fiind sigur că el e mai inteligent decât mine? Cum să nu-l plesnești când dă din picioare și spune că face ”poliție” cu tine?  Cum să-l suporți, când vezi cum e ridicat în slăvi pentru cel mai jalnic și dăunător comportament? Cum să nu înnebunești când zbieri din toți rărunchii să te asculte și râde ca un nesimțit cu gura până la urechi? Cum să suporți, când la 4 ani îți plânge că vrea să meargă la mall? Și tu… TU, care îi bagi atâtea pe gât, îl obligi la atâtea, TU care îți proiectezi visele neîmplinite în el, TU care îi spui că e în ordine să se comporte așa? Tu care i-l bagi pe Dumnezeu pe gât la 4 ani, de parcă poate să înțeleagă conceptul, de parcă tu l-ai înțeles…și mă acuzi că ți-l îndepartez de Dumnezeu, de parcă eu sunt Satana! Tu…TU … TU!!! care îl obligi la atâtea…engleză…franceză, italiană, germană, aerobic, balet, actorie, pian, înot, atletism, tenis… Tu care îl ferești de Spider Man din cauza violenței, dar îl îndopi cu Tom și Jerry, că-s groaznic de inocenți.  Știi care e partea cea mai amuzantă? Dacă vreodată va gândi pentru el, nu EU am să mă lupt cu el… :))

Mă rog…e doar un gând.

Luca 7

Bă, nu mai simt nimic. Sau stai…să reformulez… tot graficul meu sentimental e futut. Nu mai simt ce trebuie să simt…ce ar fi normal să simt, conform nu știu cui…

Singura activitate care mă ține pe linia de plutire…care mă face să mă simt om…e fumatul. Ce e mai bine decât un viciu? 2? 3? Un cerc?

Mintea mi-e mereu goală… doar exist. Doar respir…și atât… Până și ăștia din cartier sunt mai profunzi decât mine…

Sunt atât de descentrat sentimental încât azi, primul lucru pe care l-am făcut când m-am trezit, a fost să plâng ascultând o melodie a lui Kate Perry… Penibil. Mi-e rușine.

Mă duc să mai fumez…

Nimic special.

Lovește-mă și aruncă-mă în groapa leilor; lasă-i pe ei să decidă cât de ipocrită am fost că mi-ai apărut în minte și am decis să te abordez. Curaj, nesimțire…da, de ce nu? Ce mai contează, până la urmă… Am simțit cum vorbele îți zdrobeau dinții, cum propria-ți limbă vroia să te sufoce, numai pentru un singur răspuns. E urât. E greu, chiar și după atâta timp. Și tot ce vreau e să îți scoți bucata aia de amintire care mi-a rămas înfiptă undeva în suflet, în trup… Vreau să nu-mi mai mărească pulsul, vreau să nu-mi mai provoace greață și scârbă… Vreau să ne vorbim, așa cum am făcut-o cu toți cei dinaintea ta.

Oricum, îți dai seama că defapt nu sunt eu cea care vrea…ci bucata aia de amintire nenorocită… și ritmurile și versurile diferitelor melodii care se aud undeva departe, în surdină, cântând pentru altcineva, și care fac bucata aia să se zbată… să vrea să fugă, să fie singură.

Dacă te-aș avea în față cred că primul lucru pe care l-aș face ar fi să te pălmuiesc groaznic. Pentru că o meriți. Apoi ți-aș zâmbi, și ți-aș povesti tot ce am făcut în acest timp, ce am învățat, ce am învățat să-mi placă, ce mă face mai nou fericită. Și te-aș asculta și pe tine. Și apoi ne-am aduce aminte. Și ne-am simți ca cei mai vechi și cei mai buni prieteni.

Poate chiar aș îndrăzni să urăsc, pentru o clipă, faptul că poligamia nu funcționează în cazul meu. Am râde apoi în hohote, din amintiri, din ce tâmpenii am spus, am râde de cât de copii am fost, am râde de ce ar fi fost dacă n-am fi fost atât de copii. Și, apoi, ți-aș arăta ce am mai scris, și tu la fel, și am rămâne uimiți de cât de mult ne-am schimbat, de cât de mult am evoluat, sau de cât de mult ne-am stins. S-ar întuneca într-un final, vom pleca spre case… ne vom zâmbi politicos, ne vom lua la revedere…fără să știm dacă ne vom mai aminti vreodată de asta. Ne vom întoarce la ziua în care nu ne-am cunoscut.

Noapte bună.

View of an Artist ©

Stuff On A Stick ©

2.11am

Visez că nu am patru pereți care mă apasă și mă sufocă. Am plecat de foarte mult timp acolo unde nu mă poate găsi cineva, acolo unde întunericul nu mă sperie. Acolo unde lumina îmi zâmbește și mă îmbrățișează ca o mamă bătrână și mândră.
Timpul ăsta… e un lucru groaznic. Nu te iartă. E răzbunător. E nesimțit. Și urât. Și probabil că acum mă urăște și mai mult. La dracu’, nu de el am nevoie.
Am nevoie de toate lucrurile pe care mi le-am imaginat când venea vorba de El. Am nevoie de răni închise. Arse. Am nevoie de vreo 2 ani șterși cu buretele. N-am nevoie de noiembrie în calendar. N-am nevoie de o cifră dublă în numărul vărstei. N-am nevoie de mofturile unor copii râzgâiați și nerecunoscători. N-am nevoie de iertare sau mărturisire a păcatelor. Și am nevoie să ȘTIU de CE AM NEVOIE…
Am nevoie ca Jefferson Airplane să îmi legene sufletul. Am nevoie de zbor. Am nevoie de zâmbete… și liniște. Am nevoie de mine…

:to be continued:

Promit…

…că mâine scriu. Noapte bună.

Nu.

Nu înțeleg de ce e de așteptat să reacționez la orice. Nu înțeleg de ce e normal ce e normal. Nu înțeleg de ce. De ce nu rămân doar pentru mine?
De ce nu mi se deschide golul mare și întunecos care să mă înghită?

Draga mea…

…dacă aș avea o inimă, probabil că ar fi ruptă. Și dacă aș fi simțit ceva, vreodată, aș fi sfâșiat. Dar sunt gol. GOL! Nu mai am nimic…în suflet. Defapt, nici suflet nu am avut vreodată. Bănuiesc că s-a pierdut undeva… asta dacă mi s-a dat vreodată, asta dacă mi-a fost scris să am vreun suflet, o rămășiță de sentiment …constructiv. După cum ți-ai dat seama, nu e vina ta. De ce ar fi? Nu eu am să sufăr. Nu eu sufăr. Ci tu…singură. Măcar acum avem ceva în comun: singurătate. Și dacă vrei să avem ceva în comun, dacă vrei să ne apropiem, trebuie să suferi. Să îmi fii ecou, să fim goi. De asta n-a mai rămas nimic… decât niște alune în colț. Știi tu unde.

Atât,
Luca.

Luca 4.1

…și par …

Și par atât de sigur, dar nu știu încotro mă duc, instinctul meu e cel mai ieftin truc…

Știu că vrei să fugi, pentru că aici pur și simplu nu mai ai cum. Nu mai e nimic care să te rețină, nimic care să te facă să ”evoluezi”, nimic care să fie al tău… Nimic frumos. Și știu că îți par siropos și căcaturi din astea… știi că prefer asta decât să nu-ți spun adevărul. Eu aș fi plecat de foarte mult timp… dacă eram în locul tău, dacă aveam curajul tău… dar nu am reușit să mă desprind de tot urâtul ăsta care reușește să mă scârbească profund , dar nu ucide încă toată dorința de frumos din mine…

Totuși, ai dreptate. TREBUIE să fugim cât mai repede… oricât de lași am fi că nu mai luptăm… fiindcă ne trezim …că nu mai putem. Că nu mai putem nimic din ce putem acum… și vom albi așa… trist.

Luca 4

Am vrut să scriu… chiar am scris… jumătate de pagină… poate si mai bine… dar… am decis să mai tirez un cui.

Ciao.

Ca o paranteză…

… nu am mai găsit de multă vreme vreo formație românească de muzică din generația contemporană cu versuri profunde, care să reușească să îmi exprime unele stări, sentimente… gânduri, amintiri… având în vedere că mai peste tot se aud și se promovează doar piese cu câte 3 sunete grave, câteva mai ridicate și vreo 4-5 cuvinte… sau mai bine zis interjecții.

Așă că, fără alte adăugiri( și să ducem virtualul până la capăt, pentru că site-ul oficial al formației e în construcție ) : www.facebook.com/inprobe . Mergeți la secțiuni și ascultați câte ceva.

Mă înclin.

Fragmente.

…să înțeleg că sunt prea grea ca tu să mă poți căra spre mâine. Să înțeleg că nu ai forța să trăiești și pentru mine. Păi… dacă e așa, unde mă lasă asta? Zăcând ca un bloc de beton în locul unde ai să mă arunci? Ești atât de orb… încât mă obosește fiecare respirație a ta.

…și trebuie să te ridic mereu, indiferent dacă eu mă pot ridica sau nu. Eu trebuie să te port indiferent daca mai am puterea de a respira sau nu. Să îndrăznesc să te acuz de nepăsare?! Indiferență?! Obișnuință?! Dacă în asta ai îndrăznit să mă transformi, în obișnuință, îmi pare rău pentru tine și, mai ales, îmi pare rău că îți suport arsurile fiecărei atingeri… sau că mă doare, sau că îmi pasă… de tine.

Cum poți să fii atât de încuiat, încât să uiți să dai înapoi? Să uiți să atingi, să îmbrățișezi, să zâmbești…? Cum poți să spui atâtea și totuși să nu simți același lucru?Cum poți să mai stai , atunci?

 

”This will be my last confession, ‘I love you’ never felt like any blessing…”

Phoenix Ego ( Lamentări )

Vă iau pe rând, foi albe,

vă desenez pe colțuri,

vă transform în figurine,

apoi vă strâng în palme și vă rup,

arunc simțirea unei clipe sau a unui veac.

Mă vreau poet dar nu sunt nici măcar condei.

Mi-e lung grumazul, ochii mi-ajung peste nori,

dar nu pot fotografia cu fulgere senzația de doi.

E, însă, inutil să mă întorc.

Am fugit de acasă, am luat în sac doar amintiri și vise…

Trebuie să cresc!

 

Mă vreau femeie, dar am mâinile goale,

iar inima nu-mi mai e lipită de piept.

 

Cristina Andrieș

 

 

Herghelia Albastră ( Forța Imaginației )

Bărbatul: Ajutaţi-mă, domnule ofiţer… Am evadat dintr-o închisoare…
Ofiţerul: (pune mâna pe telefon): Rezolvăm imediat! Vă ducem înapoi, gratis, cu maşina instituţiei! De la ce închisoare aţi fugit?
Bărbatul: Nu! Nu m-aţi înţeles!… Vă rog să mă iertaţi! Sunt agitat… Mă exprim destul de confuz… (Discret.) Am evadat dintr-un cerc vicios, dintr-un univers morbid…
Ofiţerul: Înţeleg! Aţi fugit din spital!
Bărbatul: Nu! Vă asigur că nu sunt nebun!
Ofiţerul: Atunci nu mai înţeleg nimic!
Bărbatul: Am nevoie de ajutorul dumneavoastră! Traversez o criză de identitate!

scenariu Valeriu Butulescu

Heart Attack

N-am mai simțit ceva de multă vreme. Nu m-am simțit. Nu m-am recunoscut și continui să nu mă recunosc.  Mă simt superficială, de plastic, neinteresată, neinteresantă, comună, mediocră… Și vreau mai mult de la mine. Mult NOU. De unde atâta nou când 365 de zile pe an văd aceeași față care mă disperă?! Aceleași trăsături străine…ale mele, zice el, ale lui… Ale noastre.

Cât mă sperie cuvântul ăsta: nostru, noi… e frumos…de înfricoșător…sau înfricoșător de frumos?! Nu mi-am dat seama încă. Și nici nu vreau. Dar mă face fericită, cred, deci, bănuiesc că nu e așa rău.

Și mă tot gândesc…mă gândesc la multe lucruri ( de ce mereu numesc ”relațiile” – lucruri? ) …la mulți oameni…la mulți ani ce simt că-mi sunt insuficienți… seci. Mă gândesc de ce dracu’ mă chinuie un sentiment tâmpit de singurătate, când clar nu sunt așa. Mai ales acum. De ce simt începutul ca pe un sfârșit? De ce mă simt bătrână? De ce îmi mai pasă…?

Mereu am să fiu ”în construcție”…

Timp ©

…but it’s probably me.

Restless ©

Life ©

22:59

Unde îmi petrec eu nopțile? Mai bine zis cum…? Cu degetele înghețate pe butoantele mașinii de scris ( mi-aș dori din tot sufletul să fie o mașină de scris) , ascultând sentimentele create de notele complexe ale unor cântece nemaipomenite…. Unde mă găsesc eu acum? Nicăieri. Niciunde… Singură… Lipsită de stele, de curaj, de vise, departe de a fi un întreg…

Am iar un dor nebun să plec… departe. Să mă rătăcesc într-un apus care să mă înțeleagă, care să-mi fie casă, care să-mi lingă rănile încă sângerânde… și care să mă îmbrățișeze cu toate culorile, fără să-i pese de timp, de lume… doar de mine.  Să-mi spună tot ce vreau să aud, să mă mintă frumos, să mă facă să cred că sunt singura care se bucură de toate culorile lui, de sentimentul ciudat de libertate…  Și să șteargă drumul lung și greu din spatele meu, să uit să mă întorc, să uit tot ce am întâlnit pe drum… toate furtunile… toate fulgerele… să nu mai doară.

Casa Poporului ©

Staying Alive ©

Alexythmia

I let him talk about all the nonesense. I listen and I smile. I’ve never imagined him so…human. He was my doleur exquise, and now he wants me to take care of him. He’s so fragile and childish.

I still hurt sometimes. And I’m still terryfied to death, and he wants to know what I’m writing. I used to let them read me on purpose. I used to write to be seen and read. But then again, it was never real either. Them or with them.

But him…he likes the way I paint my nails. He touches my face when we kiss. He makes me coffee in the morning and he kisses my back. And I wear red lipstick for him and he takes me away at night, singing at the top of our lungs. And we love, and we smile and run on the same frequency.

I like the way my books look on the window of our room. Sometimes the air in our room is so warm, filled with smoke and vanilla. And it’s ours. There isn’t an „ours” in this world that I’ve longed for more than this one.

He makes me feel at home.