Două :

E rece. Merge spre niciunde. Ceața deasă îi sparge plămânii și continuă sa meargă din ce în ce mai repede. E frig. Aleargă. Pare că aude un glas în depărtare, crede că nu e singur.

Zice el câte ceva despre nu-știu-ce puncte. Pierdute, parcă. Zice că nu va mai găsi nimic la fel.

Noi , ceilalți,îl privim cum se zbate captiv în cea mai urâtă cușcă. Râdem în hohote când, de fiecare când crede că e liber, se afundă și mai adânc în cușca-minciună.

Să dăm dovadă de empatie? De sentimente nobile? Să-l ajutăm? Pentru ce? El pe cine a ajutat? Am auzit cum câteva suflete i s-au deschis, l-au iubit, l-au ajutat… și el le-a amăgit. E un monstru scârbos. Invocă lucruri ce n-au fost cândva rostite, înfige cuțite pline de sare în rănile , și acum, deschise. Râde. Promite. Dispare.

…se hrănește, în umbră, cu sufletele pline de amintiri.

Nu merită lumină.

X, Y și Luca.