RedRidingHood

Heavy In Your Arms

© The Frog Princess

Două :

E rece. Merge spre niciunde. Ceața deasă îi sparge plămânii și continuă sa meargă din ce în ce mai repede. E frig. Aleargă. Pare că aude un glas în depărtare, crede că nu e singur.

Zice el câte ceva despre nu-știu-ce puncte. Pierdute, parcă. Zice că nu va mai găsi nimic la fel.

Noi , ceilalți,îl privim cum se zbate captiv în cea mai urâtă cușcă. Râdem în hohote când, de fiecare când crede că e liber, se afundă și mai adânc în cușca-minciună.

Să dăm dovadă de empatie? De sentimente nobile? Să-l ajutăm? Pentru ce? El pe cine a ajutat? Am auzit cum câteva suflete i s-au deschis, l-au iubit, l-au ajutat… și el le-a amăgit. E un monstru scârbos. Invocă lucruri ce n-au fost cândva rostite, înfige cuțite pline de sare în rănile , și acum, deschise. Râde. Promite. Dispare.

…se hrănește, în umbră, cu sufletele pline de amintiri.

Nu merită lumină.

X, Y și Luca.

Equilibrium

N-am scris de mult… Facultatea asta ma scurge de timp. Cred ca am sa fac o lista cu toate lucrurile epice de anul asta.
Luca e pe pat. Doarme. Doarme de cateva luni. Sper ca nu e ceva grav. Am sa il trezesc curand. Pana atunci, o tipa “nudă” pentru toată lumea.

La Doctor…

- Sufar de blocuri si de seminte, sufar de praf si de neputinte, sufar de cabluri suprapuse pe cer, sufar de gri si de prea mult fm.Ma doare foarte tare Casa Poporului..
- Va doare zilnic?
- Nu, de vreo trei- patru ori pe saptamana…
- Va doare si noaptea?
- Nu.
- Aplecati-va putin…asa…
- Sunt dependent de esapament, de trotuar ingust si eveniment de sala si antrenament sunt dependent de independent si independent de rationament…
- Stati putin, astea nu sunt simptome grave cele enumerate mai sus…e mai degraba o surmenarea dar partea cu rationamentul ma preocupa…ati luat ceva?
- Pentru rationament am luat neovolutiune fiole dar pentru independenta nu mi-au dat nimic…
- Cine v-a vazut?
- Un medic urbanist…
- Si v-a dat neovolutiune fara intradorinta fiole? De 20 mg?
- Da.
- Ce impostori domne’ urbanistii astia.Stiti cate cazuri avem ca dumneavoastra? Sute!Nesimtiti! Au un deal cu casa de aigurari si prescriu doar neovolutiune.Criminali.Priviti des?
- Privesc, cam de doua ori pe saptamana.
- Ce priviti?
- Cerul…
- Mda, nu e bine…Nu e bine deloc…Inhiba procesul de urboforeza si nu mai dati randament…o sa va trec pe anticer. E foarte eficient.Oricum e bine ca ati venit din timp ca altfel cine stie puteati sa faceti un inceput de Kohlinger
- Ce e aia?
- Sindrom de stea moarta…
- Mda…
- Ok. Deci luati ce v-am dat si ne vedem saptamana viitoare.
- Si cu Casa Poporului?
- Daca nu va doare noaptea sau la miscari bruste nu ne ingrijoram deocamdata…

Tudor Chirilă.

http://tudorchirila.blogspot.com

Bee Love ©

Roboţel.

Hmm…. Roboţel are două mâini stângi … pe care şi le defectează aproape tot timpul. Roboţel e puţin cam aerian… mă rog… foarte aerian. Roboţel arată puţin cam rău… are multe zgârieturi şi urme de rugină… Ţopăie când merge… şi nu are prea mare stabilitate în picioare. E micuţ de statură şi zâmbeşte tot timpul… Unii spun că are ochi bionici. El ştie că au văzut şi trecut prin multe, şi că doar se exagerează.
Roboţel e îndrăgostit până peste cap. Cântă şi dansează…cu toate că are corzile vocale total dezacordate…şi fiecare dans al lui se termină cu o mână căzută sau un picior dezmembrat. Îi place să alerge prin ploaie, deşi în ziua următoare de abia se poate mişca un centimetru. De când a scăpat de *system failure* , lui Roboţel îi place să scrie despre orice. Probabil vrea să devină un scriitor foarte apreciat cândva, dar desigur…e un vis destul de îndrăzneţ pentru cineva atât de rece si… zgomotos. 
Uneori simte nevoia să fie special. Se zbate să fie special… văzuse odată, într-un film, cum o tipă foarte drăguţă spunea că …hmm…’’nimic nu e mai groaznic decât să fii obişnuit’’…sau cam aşa ceva. Roboţel şi-a dat seama atunci cât de mult îl sperie asta. Desigur… nu ştie cât de special e… şi că nu are nevoie de toţi oamenii să îi spună asta, ci doar de cei care sunt cei mai importanţi pentru el. Şi asta are deja.
Roboţel e şi puţin… fixist. Sau poate…perfecţionist?! Trebuie să mai lucreze la asta.
Trecând peste toate astea… visul lui cel mai mare e să devină un Super Robot. Deocamdată îşi concentrează doar gândurile în direcţia asta. Nu găseşte nimic real. Ştie că i-ar trebui atâtea modificări… şi el nu vrea să se schimbe. Vrea să nu înceteze a mai fi Roboţel când va deveni Super Robot.
În spatele fierului ruginit şi stângaci… zac atâtea sentimente nobile… şi Roboţel se luptă să le ţină în frâu în fiecare zi. Ştie că dacă nu le-ar impune o limită şi le-ar lăsa să se plimbe în voie înăuntrul lui ar fi cel mai fericit; se teme ca ceilalţi să nu se sperie.
Roboţel vrea să facă mulţi oameni fericiţi. Nu roboţi. Oameni. I se par fiinţe atât de minunate… cu toate că unii îl privesc urât pentru că e diferit.
Roboţel visează să zboare cândva. Sau să plutească pe un nor. Vrea linişte.
Vrea ca tot ce ’’trăieşte’’ acum să fie real … şi să nu se piardă. Roboţel e fericit!

The Spirit Cries For Leaving ©

Fragmente.

…să înțeleg că sunt prea grea ca tu să mă poți căra spre mâine. Să înțeleg că nu ai forța să trăiești și pentru mine. Păi… dacă e așa, unde mă lasă asta? Zăcând ca un bloc de beton în locul unde ai să mă arunci? Ești atât de orb… încât mă obosește fiecare respirație a ta.

…și trebuie să te ridic mereu, indiferent dacă eu mă pot ridica sau nu. Eu trebuie să te port indiferent daca mai am puterea de a respira sau nu. Să îndrăznesc să te acuz de nepăsare?! Indiferență?! Obișnuință?! Dacă în asta ai îndrăznit să mă transformi, în obișnuință, îmi pare rău pentru tine și, mai ales, îmi pare rău că îți suport arsurile fiecărei atingeri… sau că mă doare, sau că îmi pasă… de tine.

Cum poți să fii atât de încuiat, încât să uiți să dai înapoi? Să uiți să atingi, să îmbrățișezi, să zâmbești…? Cum poți să spui atâtea și totuși să nu simți același lucru?Cum poți să mai stai , atunci?

 

”This will be my last confession, ‘I love you’ never felt like any blessing…”

Closing Walls, Ticking Clocks ©

22:59

Unde îmi petrec eu nopțile? Mai bine zis cum…? Cu degetele înghețate pe butoantele mașinii de scris ( mi-aș dori din tot sufletul să fie o mașină de scris) , ascultând sentimentele create de notele complexe ale unor cântece nemaipomenite…. Unde mă găsesc eu acum? Nicăieri. Niciunde… Singură… Lipsită de stele, de curaj, de vise, departe de a fi un întreg…

Am iar un dor nebun să plec… departe. Să mă rătăcesc într-un apus care să mă înțeleagă, care să-mi fie casă, care să-mi lingă rănile încă sângerânde… și care să mă îmbrățișeze cu toate culorile, fără să-i pese de timp, de lume… doar de mine.  Să-mi spună tot ce vreau să aud, să mă mintă frumos, să mă facă să cred că sunt singura care se bucură de toate culorile lui, de sentimentul ciudat de libertate…  Și să șteargă drumul lung și greu din spatele meu, să uit să mă întorc, să uit tot ce am întâlnit pe drum… toate furtunile… toate fulgerele… să nu mai doară.

Just Like Heaven ©

Să zicem…

Să zicem că am fumat a 247-a țigară fără să știe nimeni.
Să zicem că nu ascult aceeași melodie la nesfârșit.
Să zicem că nu stau să aștept cuvintele să curgă.
Să zicem că am iertat tot.
Să zicem că nu am să mai întrerup ceva vreodată.
Să zicem că am încredere.
Să zicem că , defapt, nu există un sentiment mai plăcut decât dragostea.
Să zicem că cineva mă cunoaște cu adevărat.
Să zicem că nu mă tem de ceva.
Să zicem că am să reușesc.
Să zicem că cineva chiar va înțelege rândurile astea.
Să zicem că nu mă doare cineva plictisit.
Să zicem că nu am nicio îndoială.
Să zicem că nu suntem vulnerabili.
Să zicem că suntem fericiți.
Să zicem că ne pasă.
Să zicem că am spus adevărul . . .

Iar…

Vreau să fiu un joint… să mă fumezi cu atâta poftă… să îţi lipeşti de mine buzele uscate şi însetate de nebunia pe care pot să ţi-o ofer , şi să-mi săruţi creştetul. Vreau să simţi că sunt singurul om de care ai nevoie… vreau să fii dependent de mine şi de senzaţiile pe care te fac să le trăieşti.
Defapt… nu vreau să mă fumezi de tot. Unde mai m-ai găsi apoi? Ţine o parte din mine… fumează-mă încet…simte fiecare fum din hârtia albastră în care m-ai rulat.
Apoi visează-mă pe mine… Copilul stângaci, cu capul în nori…care tremura la fiecare atingere a ta. Şi cântă-mi iubirea ta. Şi spune-mi că sunt tot ce vrei… dezbracă-mă din priviri… si învăluie-mă în fumul imaginaţiei tale… fă-mă să-ţi fiu tot ce ai nevoie…
Leagănă-mă între liniile mâinilor tale… şi respiră viaţă peste mine.
Apoi, duşi de val, să halucinăm împreună toată fericirea care ne roade de orice putere. Şi să mai luăm un fum… şi încă unul… şi încă unul… până ne sufocăm îmbrăţişaţi.
Sărută-mi buzele albastre de hârtie… şi am să uit să respir …
Acum… fii tu fumul meu de fericire! Lasă-mă să te rulez.

Yeah…

Random 1.

…I don’t trust who I’ve been.

Matrix Runs On Windows Xp.

“Scrie despre mine!”

Bine, mă. Scriu despre tine. Crezi că ar trebui să las toate rândurile goale? Mda… aş fi n stare. Să le completezi tu, cu ce ştii. Cu toate lucrurile ciudate pe care le faci uneori…. sau poate cu păreri de rău că poate ţi-am făcut rău demult? Sau păreri de rău pentru prietenia aia care s-a cam dus dracu’?
Ce pot mă să scriu despre tine? Că a fost o vreme când mi-ai fost cel mai bun prieten. Cred. Şi am dat-o în bară. Pentru că sunt prea naivă şi infulenţabilă. Cred.
Aş putea să scriu … că ar fi frumos să fie iar o prietenie strânsă…?! Tocmai am făcut-o. Şi… nu ştiu cât de strânsă a fost înainte… eu, cel puţin, aşa mi-o amintesc.
Şi, scriu că îmi e dor de vremurile când ne eram unul altuia critici. Poeţii şi prozatorii în devenire.
Atât scriu, mă , despre tine.

Scenă Macabră de Vară

Virgil e tipu’ de om… căruia atunci când îl vezi pentru prima dată i-ai spune pe direct “ Bă, ce labă tristă eşti!”… şi el ar lăsa capul în jos, aproape simţindu-se vinovat. Dar ştim cu toţii că în ochii lui nu se citeşte nevoia de dragoste . Singura lui familie e Muianol. Da…ştiu, sună ca un unguent pentru muie. Numai că, Muianol… ştie doar să fumeze ca o locomotivă.
Frica de a pierde pe cineva iubit sau criza nu exista în capul lor. Aveau doar un viitor bazat numai pe cheltuieli, mai des cu ceartă decât împăcare.
Într-o zi, când Virgil şi Muianol se plimbau cu trabantul lor…aproape distrus…şi plin pe bancheta din spate de urme de sânge… de la ultima tipă pe care au prins-o, violat-o şi tăiat sfârcurile, Virgil, a tras brusc frâna de mână. Evident aproape a rămas cu ea în mână. Au simţit că au lovit ceva, şi ca niciodată până acum, au coborât să vadă ce s-a întâmplat. Probabil era din cauză că fumaseră.
- Băi, ce căcat de pasăre am lovit! zise brusc Virgil, aproape crispat.
- Fraiere, e un pui de vrabie! Râse Muianol aproape isteric.
- Bă! Bă! Asta e un peşte fermecat! Prostule!
- Bă… frate… e iarba prea verde aici , să fi dat peste un peşte fermecat.
- Vere… îi cer să mă facă Julio Iglesias! Spuse Virgil plin de entuziasm.
- Eşti prost! Puţi! Cere-i somnifere pe speed!…

Defapt…halucinau. Iarba prea verde era defapt un lac foarte mare. Se înţelege cum au ajuns acolo, având în vedere că a rămas cu frâna de mână aproape în mână. Peştele fermecat era defapt un pescar. Cam ironic.
Virgil şi Muianol… făcuseră un split cu vodka şi pastă de dinţi… ultima scenă, din ultima lor vară.
Am auzit că şi dincolo inhalau miros de smoală…

Zi proastă.

Pff… şi tu îmi spui doar să mă calmez. Căcat. Nu de asta am nevoie acum. Trebuie să scap cumva de toate astea. E incredibil cum reuşesc …să îmi fac numai probleme. Nu sunt dramatică. Nu. Deloc. Iau doar toate situaţiile în calcul, şi încerc să le găsesc şi rezolvarea.

Cred că sunt puţin prea multe pentru cineva atât de imatur. Nu? Da. Sigur.

Băi, mă asculţi?! Fii atent la mine! Focus!

Caută-mi tu un răspuns: cum pot să scap de toţi şi toate?

Încă te gândeşti?! Vezi…! n-ai nici cel mai imbecil răspuns. Şi eu încă îl caut. Mi-e dor de-o altă lume… mi-e dor să nu am atâtea … las-o baltă. Oricum, nu o să ajung nicăieri. Poate doar în punctul în care toţi îmi vor întoarce spatele,pe motiv că i-am dezamăgit. Ştii, nimeni nu vede când ai nevoie de ei. Egoişti. Pun dezamăgirea lor mai presus de nevoia ta urgentă de sprijin. Luând astea în considerare, cum aş putea să le cer ajutorul? Cui aş putea să cer ajutorul, dacă nu ţie?
Mi se face scârbă de lumea asta. Şi nu mă exclud din ea, să nu se înţeleagă greşit. Probabil cer ceva ce n-aş putea să ofer. Nu m-ar mira. Dar am atât de multă nevoie…

…nevoie de liber, de linişte, de stele, de tine…

Writing my way out…

…out of what, you’ll probably ask. Out of this world, out of these fears, out of the ordinary… i think. And the stronger my desire to write is…the more the words won’t come out of these child hands…

Poor little child! Your toy is broken and it bleeds. Stop crying… your tears won’t fix it.

Can’t you hear me?!

Stop being such a drama queen. It’s too late to change something. That’s what you get for putting all your feelings into a stupid piece of rubber. Get used to it. You desirve it.

They all tried to warn you… and you didn’t listen.

Now, go back to the start and press „Delete”.

Malefica plăsmuire a imaginaţiei…

… –Taci!
- Nu ! Uită-te la tine…
- Lasă-mă!
- Nu vezi că eşti nimic?
- Ce?!
- Pff.. mă plictiseşti enorm. Aceleaşi tâmpenii, iar şi iar şi iar. Ai de gând să faci ceva cu tine? Sau… ai de gând să rămâi…o visătoare mediocră?
- Opreşte-te!
- La dracu’! Te-aş lovi până ai sângera! Nu te mai suport!!! M-am săturat de tine…şi de aparenţele pe care vrei să le menţii, de regretele tale, de dorinţa ta stupidă de a repara tot ce ai greşit… chiar crezi că vei ajunge la o rezolvare totală, aşa cum speri în mintea ta aia absurdă?! Tu nu vezi că toţi îţi sunt nefolositori?! Ba mai mult…îţi aduc probleme?!
- Şi altfel cum aş simţii că trăiesc? În singurătate? Şi ce rost ar avea…dacă nu îmi pot împărtăşi gândurile şi trăirile cu ei?
- Atunci de ce simţi nevoia să fii doar tu, singură… departe? În lumea… căcat. Încep să sun ca tine. Nu te mai suport!!!
- Ştii ceva??? Nici nu ştiu cum dracu’ ai apărut tu … din cine? Nu ai nimic din mine. Absolut nimic. Nu faci decât să mă strici. Îmi omori… tot ce am mai bun în mine… puţinele lucruri care mi-au mai rămas…
- Pari atât de ipocrită…
- Nu sunt! Ştii foarte bine că nu ai ce căuta aici… acum! Te-am lăsat…să exişti… numai că acum nu te mai vreau. Nu vreau să îmi distrugi… ce am acum!!!
- Nu tu m-ai lasăt să exist.
- Nu eu. Temerile mele. Şi până la urmă cine eşti tu?
- Tu.
- Eu?!! Pe dracu’. Nu sunt aşa. Mi-e teamă să nu ajung aşa…
- Vezi? Acum ne înţelegem…
- Teama.
- Oare?!
- Nu. Te ignor.
- Nu ai cum…
- Nu mă cunoşti!
- Dar, sunt TU!
- Eu nu sunt teamă!

Biletul, vă rog!

Mi-am aruncat câteva haine în rucsacul vechi, mi-am luat telefonul şi iPodul …şi am fugit. 200 de lei în buzunar, destinaţia :Fericire.

Te-am sunat să-ţi spun. ” Iubire, am plecat să caut fericirea!”. Bineînţeles…mi-ai aruncat în faţă faptul că sunt nebună. Poate. Sau poate că tu eşti fraier. Poate eşti un tip mediocru, care se mulţumeşte cu căcatul ăsta de viaţă… şi o laşi să curgă de la sine… fără să fii atent cât trece şi cum trece. În fine. Dezamăgită, am plecat singură. Speram să vii cu mine… dar…de unde?! Copil prost, ce eşti!

Ţin minte că am fost în atât de multe locuri… la mare, la munte, între mare şi munte… tot felul de locuri…populate … apoi , am încercat cu cele unde nu era nici picior de om… Într-un final… obosită şi aproape fără speranţă… am ajuns într-o gară. Niciun semn, niciun om…niciun sunet.

Şi cu toate astea, un tren apare din senin. Era inscripţionat “Expresul spre Fericire”.Părea un clişeu imbecil.  Am vrut să urc. Mi s-a cerut bilet.

Cum?!! Bilet pentru fericire?! Dar ce…avem cumva bilete pentru viaţă? Sau pentru aer?!

Tot ce am primit a fost: “N-ai bilet, nu urci, şi gata! Şi vezi nu primesc mită! Acum hai… valea!”

And then it hit me… pierdusem totul urmărind ceva ce aveam deja lângă mine.  Şi eram nicăieri…  cum aş fi ajuns înapoi…? Ce aş mai fi găsit înapoi? Nimic… Şi totuşi de unde aş fi putut să cumpăr un bilet…?

” Întoarce-te şi află.” Trenul a pornit zgomotos.

M-am trezit tremurând. Te-am căutat cu mâna oarbă în pat, prin întuneric. Şi da… erai acolo. Nu plecasem. Fusese doar un vis stupid. Şi mă întreb…ce fericire e aia contra-cost?

Mi-am înfăşurat braţele în jurul tău şi ţi-am sărutat pielea fierbinte. Unde aş putea să plec…fără tine?

Dreaming.

„M-aş pierde acolo unde câteva sunete aleatorii ar forma un cântec doar de mine simţit… acolo unde e linişte … acolo unde e plin de sentimentul ăsta…trist şi, ciudat, în acelaşi timp satisfăcător şi plăcut. Acolo unde cerul e plin de stele şi noaptea îmi visează gândurile. Acolo unde tot ce aş vrea să scriu ar rămâne în timp…durând o veşnicie. Acolo unde n-aş simţi singurătate când aş vrea să adorm… şi o mână caldă şi timidă mi-ar mângâia pielea disperată după tandreţe. „

„ Nu există un asemenea loc… totuşi simt că în curând am să ajung acolo. Şi ştiu şi ce am să simt… dar cred cu tărie că va fi prea mult… şi sufletul îmi va exploda, revărsându-se peste lume în culori de fericire.”

„ Singurătatea asta mă aruncă în spatele unei grămezi de cărămizi putrezite. Unii ar spune „zid”. Eu i-aş spune „lipsă”.”

„ Ţi-aş colora buzele cu o respiraţie devenită sacadată…la sunetul dorinţelor tale ispititoare.”

P.S. Simt…că…

Orbiţi, vă rog!

2:10 am

Unu’: “Ce ai? :-s “
Una: ” Păi… mă simt de parcă am căzut din avion în timp ce dormeam…a dat un tren peste mine… m-am ridcat, m-a lovit un TIR…apoi o bicicletă…şi m-am târât până acasă…“
Unu’: ” “
Una: ” Urcând 4 etaje… ca un şşşarpe…:)) Ba nu…o râmă. ) Că lasă dâre. “
Unu’: ” ) Iiiiiiiu. “

În altă ordine de idei… mâine (de fapt, astăzi ) va fi o zi aiurea. E cam puţin spus “aiurea”. Total dampulea. Aşa mai merge. *strănut*

Ia uite bă… şi vroiam să-i zic ceva, da’ a ieşit.

Ah…căcat…mi-a scăpat un gând. ) Nasoală treabă.
Oricum. Noapte bună….sau… bună dimineaţa!

Post fără majuscule.

mă simt ciudat. atât de ciudat , că nici nu mă mai sinchisesc să scriu cu majuscule. oricum nu citeşte nimeni…sau mă rog…poate doar o persoană…maxim două… şi sigur mă vor scuti de efotru’ ăsta…având în vedere că e trecut de 12 noaptea şi mă lupt cu “boemitatea” din mine… )

acum explic cuiva cum stă treaba cu ignoranţa.  nasol…

băi…voi o ştiţi pe alice? ( damalane nu sării în sus. nu alice “aia”. alta. ) o…tipă… care postează tot felu’ de filmuleţe…aiurea pe site-ul pro tv-ului. hmm… mă sperie. nu îmi place deloc. şi nu pare deloc naturală… în fine. adresa e… alice.protv.ro sau ceva de genu’. ) asta dacă sunteţi curioşi. ?

cred că e a 7-a oară când încerc să mă uit…la “eyes wide shut”. foarte bun film. regizor stanley kubrick. :X anyway…cred că iar nu reuşesc. dintr-un motiv sau altul, nu pot să mă uit singură la filme. ) stupid.

ascult dido – here with me. siropoasă…ştiu. dar mi-e dor. şi nu-mi face mai bine. mă face doar să cred că şi el simte la fel.

P.S.: data viitoare le folosesc. majusculele.

P.P.S.: şi fără comentarii că nu ştiu să scriu corect.

P.P.P.S.: ştiu, dar mi-e prea lene…

P.P.P.P.S.: bună dimineaţa!

Luca.

Mă cheamă Luca şi am o bicicletă verde. Sunt brunet şi ( ai zice că ) sunt cel mai dăguţ tip pe care l-ai întâlnit vreodată.

Toată ziua mă plimb prin cartierul nostru mare, numit în mod ironic ”Speranţei”.  Numai că, ăsta e genul de loc în care atunci când ajungi, speranţa e primul lucru care te părăseşte, urmată fiind de bani, bijuterii, şi probabil 2 sau 3 dinţi. Trecând peste asta, e un cartier cu adevărat drăguţ.

Toţi oamenii sunt de treabă:  doamna de la lăptărie, bătrânul cu ziarele care îşi bea zilele, poliţistul corupt din intersecţie, târfele de la colţul străzii ( fiinţe degradate sufleteşte până la refuz, apropo) , vecinul care îşi bate nevasta penru că i-a turnat 4 copii pe care nu au cu ce să îi crească pentru că Gigi al nostru îşi împarte salariul numai între bere şi amantă, câinii comunitari agresivi din cauza foamei care le-a mâncat zilele, fetiţa de la 2, agresată de unchiul pedofil de 3 ori pe săptămână…

Suntem o comunitate foarte unită.

Ce?! A… Da, am avut o iubită. M-a părăsit; cică nu îi plăcea să o strâng de gât în timp ce făceam sex, sau să o leg de pat. Mie mi se păreau cele mai reuşite partide de sex posibile. În fine… Acum e cu un tocilar bleg, pe care îl înşeală la fiecare 2 zile, dar plin de bani. Şi nu că eu n-aş fi avut; vând iarbă. Marijuana, da. Eu nu m-aş fi părăsit în locul ei.  Mă rog, o singură dată am plesnit-o pe târfă. Se tot dădea la un dulap din ăsta de tip… Am dus-o acasă apoi, am legat-o de pat şi am făcut sex vreo 4 ore. De fapt, doar eu. Ea a leşinat la un moment dat; cred că din cauza plânsului şi a ciorapului pe care i-l îndesasem în gură şi pe care l-am lipit cu bandă adezivă.

Acum sunt burlac.

Mă îndrept spre spălătorie şi apoi la ghena de gunoi. Am nişte haine pline de sânge. A…Da. Un animal. De la un animal, care acum ajunge la gunoi pentru că nu mi-a dat banii pe iarbă, şi mai şi făcea figuri. Aşa că i-am zis să plece, am apucat cuţitul şi, furişându-mă prin spatele lui, i-am tăiat beregata. Nu prea mi-a plăcut de el. Nu ţin minte să ţâşnească atât de mult sânge dintr-un singur gât. Plus că apoi a trebuit să mă chinui să-l tranşez şi să-l îndes în sac.

Am ajuns. Trebuie să vorbesc cu doamna asta de la spălătorie. Dacă nu iese bine, o păţeşte şi ea. Oricum o păţeşte… Nu contează dacă mă ajută sau nu.

Mă cheamă Luca… Şi nu sunt cel mai drăguţ băiat pe care l-ai întâlnit.

Alte sunete stricate…

…la urma urmei, asta suntem toți, nu? Corzi uzate și vechi ale unei chitări. Nimeni nu ne salvează de sfârșit, nimeni nu ne arată unde greșim sau cum am putea să vindecăm tot ce am rănit. Cu toții vrem să găsim comoara de la capătul curcubeului…și mai toți ne așteptăm să fie ceva material, nu?

Ca niște fraieri, uităm că de fapt, sufletul trebuie hrănit, nu trupul efeme. Fericirea nu se cumpără în rate.

Și recunoașteți că o îmbrățișare, o atingere, un sărut nebun, o porție de râs în hohote, un zâmbet sincer dau mult mai multă satisfacție decât orice teanc de hârtii colorate.

Trist e însă că hârtiile astea colorate influențează lumea asta amorțită. Și o mențin totuși vie. Fizic.

P.S. : Long time, no see!

<>

…și te rugasem acum ceva timp să mă  iei cu tine. Aveam curajul să fug de tot ce aveam și să îți fiu mereu acolo.

Însă, acum rulez același film la nesfârșit: sărutul tău, felul în care m-ai atins, somnul tău adânc și ochii mei fixați asupra chipului tău pierdut în altă lume… dimineața în care în locul tău am găsit doar un <<Am să mă întorc.>>…clar și rece.

Toți îmi amintesc de tine. Le-am interzis să-ți mai spună numele și camera care emana suflet de tine e acum goală. Mă are doar pe mine, întinsă pe podea și sperând că totuși am să te găsesc ascuns pe undeva.

N-am ieșit de aici de luni de zile. N-am deschis ușa nimănui, n-am verificat corespondența, apelurile ratate, mesajele… tot sper că poate am ceva de la tine, dar știu sigur că nu. Nu mai era nimic din tine când ai plecat. Ai pășit dincolo de ușă fiindu-mi un străin, care omorâse tot ceea ce avea sufletul meu în tine.

Aud cântecul nostru iar. Sunt secată de lacrimi. De suflet.

Bătăile din ușa se aud de vreo trei zile. N-am găsit puterea să mă ridic și să deschid. Probabil că trebuie.

Merg de parcă abia acum am învățat. Deschid ușa.

Acolo: Tu.
<< Mă primești…?>>

<<Poate…>>

P.S.: Another stupid fear drawn on perfect paper.

La mulți ani!

Fii fericită…! E ziua ta…

Ești cu 365 de zile mai tu… mai schimbată… Ai încă 365 de zile de întâmplări… și… stai,stai,stai! Chiar ar trebui să fii fericită? Ești cu un an mai departe de copilărie… cu un an mai aproape de griji…. de maturitate. Și îți e bine? Chiar ești fericită?

În curând…vei fi cu 10 ani mai departe de tine, cea de acum. Și ai să realizezi că te apropii de sfârșit.

La mulți ani! Îmbătrânești!

Staying Alive ©

Colina.

Un om nu e ceea ce cred alții despre el că este. Ba câteodată e cu totul altceva.

Ctrl + A. Delete. Enter again.

Da. Câteodată sunt cu totul altceva. Un animal. Nu mă întreba. Știi că îți argumentez de fiecare dată.  Astăzi…nu am să îți dau nimic din ce te-ar face să mă iubești.  Astăzi am să mă dezbrac de orice haină…și am să mă înfățișez înaintea ta ca ceea ce sunt: un animal.

Copile…îmi sunt de ajuns. Simt nevoia de iubirea ta…și te iubesc. Dar pot să dau repede jos haina asta…ca dealtfel oricare alta.  Nu mă privi ca și cum aș fi o ipocrită. Sunt om…iar natura mea este contradictorie. Visez la lucruri absolute…la bariere transcendente sparte de intuiție.  Visez cunoașterea absolută. Visez să-mi ucid Marele Anonim. Să nu îmi mai limiteze gândirea…faptele.  Și nu vreau să te fac să înțelegi. Ar deveni totul mult prea paradisiac…și nu ar mai fi nimic care să îți stârnească interesul.

Și da…îmi place să mă distrug…să disec totul…oricât rău mi-ar provoca…și să potențez tot ce știu…și să realizez că defapt nu știu nimic.

Să cunosc cât mai multe , fără să știu ceva.

S-a terminat. Mai rulează una…și lasă-mă să  mai trag un fum…

Nicio Grijă

Colindam prin abisurile subconștientului…și eram fericită.  Știam că e rândul meu. Știam că nu îmi pasă de nimic și nimeni.  O amintire nedorită mi-a prins piciorul și nu mă lăsa să merg mai departe. Am zdrobit-o. O uram. Și am plecat mai departe, colindând prin abisurile subconștientului, fericită. Știu că e rândul meu. Nu îmi pasă de nimic și nimeni. Doar de ce e acum.

Crăciun Fericit…

…pentru cine îl observă. ) și tot…ce vă doriți. Așa se spune,nu?

Uhm…

www.cleverbot.com

10 ianuarie 2010.

So…yes! Cred că o să mai urc din când în când vreo poză pe care o am ascunsă de câteva luni prin calculator… Țin să menționez că sunt făcute și editate de mine!!!

Casa Poporului ©

Luca 7

Bă, nu mai simt nimic. Sau stai…să reformulez… tot graficul meu sentimental e futut. Nu mai simt ce trebuie să simt…ce ar fi normal să simt, conform nu știu cui…

Singura activitate care mă ține pe linia de plutire…care mă face să mă simt om…e fumatul. Ce e mai bine decât un viciu? 2? 3? Un cerc?

Mintea mi-e mereu goală… doar exist. Doar respir…și atât… Până și ăștia din cartier sunt mai profunzi decât mine…

Sunt atât de descentrat sentimental încât azi, primul lucru pe care l-am făcut când m-am trezit, a fost să plâng ascultând o melodie a lui Kate Perry… Penibil. Mi-e rușine.

Mă duc să mai fumez…

9 Cadre

Primul cadru: Ea il asteapta intr-un loc plin de oameni grabiti. El ajunge intr-un final, o saluta, o ia de mana si o saruta.

Cadrul doi: O luna mai tarziu locuiesc impreuna. Doua saptamani?

Cadrul trei: Totul e bine.

Cadrul patru: La fel?!?

Cadrul cinci: La fel?!?

Cadrul sase: Sunt fericiti ca au rezistat 6 cadre.

Cadrul sapte: Devine serios?

Cadrul opt: Totul e bine.

Cadrul noua: Sunt perfecti impreuna. Au, poate, un singur defect: Ea.

Luca II

…într-o zi, i-am luat mâna și i-am desenat linia vieții timid. Mi-a zâmbit inocent și am crezut că e un înger. Era doar Ea.
Adoram să-i văd trupul zăcând sub fumul gros de iarbă, îmbătat de lumină. Iubeam să o sărut și ea să uite a respira.
I-am sărutat sânii tineri… i-am mângâiat pielea fină și albă… i-am sărutat ochii sinceri și căprui…i-am desenat conturul trupului subțire și ea se topea.

O iubeam ca un nebun.

Mă ruga mereu să nu plec, dar nu știa că ea va fi cea care va fugi.

Mă pierdeam lângă ea și simțeam că e unică, perfectă. Probabil de asta a durat atât de puțin. Cât un vis.
Și știu că adormeam goi, fericiți sau îmbrățișați.

Doare să îi simt mirosul pielii impregnat în așternutul meu. Și fiecare rază de lumină ce îmi sparge fereastra o cere înapoi, să-i mângăie trupul subțire și cald… să-i îmbrace mâna ce se scurgea timid pe chipul meu uimit.

9 octombrie 2009

Skhizein

Skhizein (Jérémy Clapin,2008) from Bertie on Vimeo.

Un scutmetraj genial,în regia lui Jeremy Clapin, despre Henry,un tip trist care este lovit de un meteorit de 150 de tone, ce l-a despărțit de el însuși. Astfel, trăind la 91 de centimetri de el insuși, orice face, indiferent dacă vrea să stea pe scaun sau să vorbească la telefon,trebuie să măsoare 91 de centimetri fața de poziția sa. Scurtmetrajul a câștigat premiul Kodak din cadrul festivalului de la Cannes pentru cea mai bună Animație Scurtă, cel mai bun film participant la Animafest și o nominalizare la Oscar în 2008 pentru cel mai bun scurtmetraj.

…but it’s probably me.

Life ©

Restless ©

Timp ©

Luca 3

Salut, bă! Normal că am venit din nou… da’ n-am adus nimic nou cu mine, în pula mea.

N-am trecut pe aici pentru că aveam să vă spun ceva în mod special. Și oricum mi se rupe dacă voi asta credeați.  Sunt dezamăgit, în morții ei de viață. Și nu mă refer la viață în general. La viețile noastre. Le ratăm , în pula mea. Trecem prin ele doar cu impresia că știm de ce.  Trecem prin ele mințindu-ne că noi chiar știm să  iubim, că nouă chiar ne pasă… că avem un nenorocit de scop .  Ne mulțumim să avem ce mânca, ce bea și ce fute. Eu nici ce fute nu am. M-am săturat de curve din astea care vor doar bani și care așteaptă ocazia perfectă să mă prostească, de parcă ar avea ce să îmi și ia. . .în afară de bicileta aia verde, la care apropo, am făcut pană. Ca să vezi fericire!

În fine, să schimbăm subiectul. Hai să vă zic ce nu lucruri nu suport. De exemplu, și asta e ceva grav, nu suport când cineva care stă pe lângă mine ascultă melodiile care îmi plac MIE de față CU MINE. E enervant pentru că pentru mine melodiile alea înseamnă ceva. Nu le ascult degeaba. Și vine vreun retardad din ăsta care nu are opinie și vreun gust cât de cât decent în materie de muzică, și ascultă ce ascult și eu fără măcar să le înțeleagă cu adevărat.

Nu suport să mi se respire în ceafă când fac diverse chestii: când vorbesc la telefon, când îmi beau cafeaua, când mă retrag undeva să fumez liniștit și vreun cretin vine peste mine cu glumele lui de căcat.

Nu suport să văd fete de 15-16 ani cum se machiază până la refuz și arată de 25 de ani… Ce-o fi în capul lor? De ce-or vrea să arate mai bătrâne? Au senzația ca nu mai apucă pula vreodată? Au senzația că sunt mai speciale? Nu o să înțeleg vreodată.

Nu suport când cineva pretinde că mă cunoaște cu adevărat. Sau când crede că știe motivul pentru care spun sau fac anumite lucruri. Așa am avut-o pe una odată  care se credea ea nemaipomenită, femeia-minune, atotștiutoare și făcea pe psiholoaga încercând să-mi explice ea mie adevăratul motiv pentru care mă doare pe mine în cur de ea. Parcă era Cristian Andrei și eu eram la emisiunea aia… cum îi zicea mă… ”9595”. Cică după ea, nu vroiam să las garda jos pentru că îmi era frică să nu mă rănească. Și ea săraca era o fufă d-asta urbană ©, un clovn pseudo-intelectual… care nu vedea ce era evident pentru toată lumea: vroiam doar s-o fut. Și am ținut-o așa , vreo 2-3 luni. Poate mai bine, pula mea, atât mai trebuia… să număr zilele cât am fost cu aia. Un singur lucru mi-a plăcut la ea: avea banii ei. Măcar p-asta n-a trebuit să o întrețin eu.

Nu  suport oamenii ăștia ipocriți care te condamnă că reacționezi într-un anumit fel, iar ei când sunt în locul tău fac la fel sau mai rău. Nu suport bărbații care cred că femeile sunt proprietatea lor și care cred că toate trebuie să strea la cheremul lor. Da, ok, majoritatea sunt proaste și acceptă asta, sau sunt doar proaste, dar sunt și femei nemaipomenite, aproape perfecte și posesoare al unui creier activ.

Nu suport când stau treaz din cauza prea multor gânduri inutile și care nu imi aduc nimic constructiv.

În fine, am să mai scriu în altă zi. E 2 dimineața. Și mâine e luni…

V-am pupat și bună dimineața.

A refula

Mă gândeam…cum să mă abțin să nu-i scot ochii? Să nu-i rup gâtul când se uita cu ochii ăia mari la mine, fiind sigur că el e mai inteligent decât mine? Cum să nu-l plesnești când dă din picioare și spune că face ”poliție” cu tine?  Cum să-l suporți, când vezi cum e ridicat în slăvi pentru cel mai jalnic și dăunător comportament? Cum să nu înnebunești când zbieri din toți rărunchii să te asculte și râde ca un nesimțit cu gura până la urechi? Cum să suporți, când la 4 ani îți plânge că vrea să meargă la mall? Și tu… TU, care îi bagi atâtea pe gât, îl obligi la atâtea, TU care îți proiectezi visele neîmplinite în el, TU care îi spui că e în ordine să se comporte așa? Tu care i-l bagi pe Dumnezeu pe gât la 4 ani, de parcă poate să înțeleagă conceptul, de parcă tu l-ai înțeles…și mă acuzi că ți-l îndepartez de Dumnezeu, de parcă eu sunt Satana! Tu…TU … TU!!! care îl obligi la atâtea…engleză…franceză, italiană, germană, aerobic, balet, actorie, pian, înot, atletism, tenis… Tu care îl ferești de Spider Man din cauza violenței, dar îl îndopi cu Tom și Jerry, că-s groaznic de inocenți.  Știi care e partea cea mai amuzantă? Dacă vreodată va gândi pentru el, nu EU am să mă lupt cu el… )

Mă rog…e doar un gând.

Rapunzel ©

Ce sa zic! Pictura digitala… )

Photoshop cs4 + Wacom Bamboo Fun + 15 ore = THIS!

Nicăieri.

Nu am unde altundeva să mă revărs, decât în propria-mi piele. Am deraiat de pe orice axă reală sau ireală, m-am aruncat însetată în propriile vise și speranțe… și le-am împins… cu toată puterea spre lumină și aer. Mi-am spălat creierul și sufletul de orice urmă de regret… e aproape alb, imaculat… neatins. Am atins pielea de marmură a unei Gale brute, neșlefuite…și masculine… mi-a arătat că sunt încă un copil… dar că acum am aripi… M-am aruncat în brațele ei și mi-a arătat zborul perfect al aripilor de lapte…către planeta noastră, numai și numai a noastră. Mi-a arătat că pot, că vreau, că simt, că trăiesc, că iubesc… mi-a arătat un nou început. Acela ce trebuia să înceapă de la început; începutul perfect.

Simple and Beautiful ©

Tears From the Moon ©

Tony Chu

Heart Attack

N-am mai simțit ceva de multă vreme. Nu m-am simțit. Nu m-am recunoscut și continui să nu mă recunosc.  Mă simt superficială, de plastic, neinteresată, neinteresantă, comună, mediocră… Și vreau mai mult de la mine. Mult NOU. De unde atâta nou când 365 de zile pe an văd aceeași față care mă disperă?! Aceleași trăsături străine…ale mele, zice el, ale lui… Ale noastre.

Cât mă sperie cuvântul ăsta: nostru, noi… e frumos…de înfricoșător…sau înfricoșător de frumos?! Nu mi-am dat seama încă. Și nici nu vreau. Dar mă face fericită, cred, deci, bănuiesc că nu e așa rău.

Și mă tot gândesc…mă gândesc la multe lucruri ( de ce mereu numesc ”relațiile” – lucruri? ) …la mulți oameni…la mulți ani ce simt că-mi sunt insuficienți… seci. Mă gândesc de ce dracu’ mă chinuie un sentiment tâmpit de singurătate, când clar nu sunt așa. Mai ales acum. De ce simt începutul ca pe un sfârșit? De ce mă simt bătrână? De ce îmi mai pasă…?

Mereu am să fiu ”în construcție”…

Phoenix Ego ( Lamentări )

Vă iau pe rând, foi albe,

vă desenez pe colțuri,

vă transform în figurine,

apoi vă strâng în palme și vă rup,

arunc simțirea unei clipe sau a unui veac.

Mă vreau poet dar nu sunt nici măcar condei.

Mi-e lung grumazul, ochii mi-ajung peste nori,

dar nu pot fotografia cu fulgere senzația de doi.

E, însă, inutil să mă întorc.

Am fugit de acasă, am luat în sac doar amintiri și vise…

Trebuie să cresc!

 

Mă vreau femeie, dar am mâinile goale,

iar inima nu-mi mai e lipită de piept.

 

Cristina Andrieș

 

 

Herghelia Albastră ( Forța Imaginației )

Bărbatul: Ajutaţi-mă, domnule ofiţer… Am evadat dintr-o închisoare…
Ofiţerul: (pune mâna pe telefon): Rezolvăm imediat! Vă ducem înapoi, gratis, cu maşina instituţiei! De la ce închisoare aţi fugit?
Bărbatul: Nu! Nu m-aţi înţeles!… Vă rog să mă iertaţi! Sunt agitat… Mă exprim destul de confuz… (Discret.) Am evadat dintr-un cerc vicios, dintr-un univers morbid…
Ofiţerul: Înţeleg! Aţi fugit din spital!
Bărbatul: Nu! Vă asigur că nu sunt nebun!
Ofiţerul: Atunci nu mai înţeleg nimic!
Bărbatul: Am nevoie de ajutorul dumneavoastră! Traversez o criză de identitate!

scenariu Valeriu Butulescu

Luca 4.1

…și par …

Și par atât de sigur, dar nu știu încotro mă duc, instinctul meu e cel mai ieftin truc…

Știu că vrei să fugi, pentru că aici pur și simplu nu mai ai cum. Nu mai e nimic care să te rețină, nimic care să te facă să ”evoluezi”, nimic care să fie al tău… Nimic frumos. Și știu că îți par siropos și căcaturi din astea… știi că prefer asta decât să nu-ți spun adevărul. Eu aș fi plecat de foarte mult timp… dacă eram în locul tău, dacă aveam curajul tău… dar nu am reușit să mă desprind de tot urâtul ăsta care reușește să mă scârbească profund , dar nu ucide încă toată dorința de frumos din mine…

Totuși, ai dreptate. TREBUIE să fugim cât mai repede… oricât de lași am fi că nu mai luptăm… fiindcă ne trezim …că nu mai putem. Că nu mai putem nimic din ce putem acum… și vom albi așa… trist.

Ca o paranteză…

… nu am mai găsit de multă vreme vreo formație românească de muzică din generația contemporană cu versuri profunde, care să reușească să îmi exprime unele stări, sentimente… gânduri, amintiri… având în vedere că mai peste tot se aud și se promovează doar piese cu câte 3 sunete grave, câteva mai ridicate și vreo 4-5 cuvinte… sau mai bine zis interjecții.

Așă că, fără alte adăugiri( și să ducem virtualul până la capăt, pentru că site-ul oficial al formației e în construcție ) : www.facebook.com/inprobe . Mergeți la secțiuni și ascultați câte ceva.

Mă înclin.

Luca 4

Am vrut să scriu… chiar am scris… jumătate de pagină… poate si mai bine… dar… am decis să mai tirez un cui.

Ciao.

Draga mea…

…dacă aș avea o inimă, probabil că ar fi ruptă. Și dacă aș fi simțit ceva, vreodată, aș fi sfâșiat. Dar sunt gol. GOL! Nu mai am nimic…în suflet. Defapt, nici suflet nu am avut vreodată. Bănuiesc că s-a pierdut undeva… asta dacă mi s-a dat vreodată, asta dacă mi-a fost scris să am vreun suflet, o rămășiță de sentiment …constructiv. După cum ți-ai dat seama, nu e vina ta. De ce ar fi? Nu eu am să sufăr. Nu eu sufăr. Ci tu…singură. Măcar acum avem ceva în comun: singurătate. Și dacă vrei să avem ceva în comun, dacă vrei să ne apropiem, trebuie să suferi. Să îmi fii ecou, să fim goi. De asta n-a mai rămas nimic… decât niște alune în colț. Știi tu unde.

Atât,
Luca.

Stuff On A Stick ©

Nu.

Nu înțeleg de ce e de așteptat să reacționez la orice. Nu înțeleg de ce e normal ce e normal. Nu înțeleg de ce. De ce nu rămân doar pentru mine?
De ce nu mi se deschide golul mare și întunecos care să mă înghită?

Promit…

…că mâine scriu. Noapte bună.

2.11am

Visez că nu am patru pereți care mă apasă și mă sufocă. Am plecat de foarte mult timp acolo unde nu mă poate găsi cineva, acolo unde întunericul nu mă sperie. Acolo unde lumina îmi zâmbește și mă îmbrățișează ca o mamă bătrână și mândră.
Timpul ăsta… e un lucru groaznic. Nu te iartă. E răzbunător. E nesimțit. Și urât. Și probabil că acum mă urăște și mai mult. La dracu’, nu de el am nevoie.
Am nevoie de toate lucrurile pe care mi le-am imaginat când venea vorba de El. Am nevoie de răni închise. Arse. Am nevoie de vreo 2 ani șterși cu buretele. N-am nevoie de noiembrie în calendar. N-am nevoie de o cifră dublă în numărul vărstei. N-am nevoie de mofturile unor copii râzgâiați și nerecunoscători. N-am nevoie de iertare sau mărturisire a păcatelor. Și am nevoie să ȘTIU de CE AM NEVOIE…
Am nevoie ca Jefferson Airplane să îmi legene sufletul. Am nevoie de zbor. Am nevoie de zâmbete… și liniște. Am nevoie de mine…

:to be continued:

44 Inch Chest

I bet she’s never farted in front of you, has she? Has she? No- I thought not. I mean, that’s not romantic, is it? You just want the perfume clouds, the romance, the magicalness of it all- the false crap. Well, I’ve got news for you, Sonny Jim- that’s not love. Love’s hard work, hard graft. Love can be murder. Love is watching what she wants to watch on the tely, taking her the papers and a cup of tea on a Sunday morning in bed and inquiring to how she might be feeling, “You all right, Liz?” whilst plumping up her pillows. And she might get irritated by that, but you gotta take it on the chin and broad shoulders, because she’s the queen, and you’re the bee- the Dad. And so what if you cook the dinner and you get no thanks for it? Don’t do it if you expect thanks. That’s not why you do it. And yes, you forgot the dripping tap for ten years, and then one day- for whatever reason, fuck knows why- you get off your fat ass and you find yourself under the sink with a spanner in your hand and you’re smiling like fuck- because you know it’s gonna please her. And if she don’t notice it, she don’t notice it- it don’t matter. It’s fixed. It’s plumbed. It’s the maintenance of a marriage, the nuts and bolts, the nitty gritty, the reality- that’s life, that’s love, it ain’t easy- nobody ever said it was gonna be easy. It’s fucking hard work. But, you know, love can be… lovely. One day, you’ll be in the bathroom, having a shave in front of the mirror, all soap on your face, and you feel her approaching you. She’s hung a pair of tights, hanging on the radiator. And as she leaves, she pats you on the bum and gives you a tiny smile- almost not a smile- but a smile nevertheless. And it will mean the world to you- the whole. incredible world- the fucking universe.

Colin Diamond

View of an Artist ©

Nimic special.

Lovește-mă și aruncă-mă în groapa leilor; lasă-i pe ei să decidă cât de ipocrită am fost că mi-ai apărut în minte și am decis să te abordez. Curaj, nesimțire…da, de ce nu? Ce mai contează, până la urmă… Am simțit cum vorbele îți zdrobeau dinții, cum propria-ți limbă vroia să te sufoce, numai pentru un singur răspuns. E urât. E greu, chiar și după atâta timp. Și tot ce vreau e să îți scoți bucata aia de amintire care mi-a rămas înfiptă undeva în suflet, în trup… Vreau să nu-mi mai mărească pulsul, vreau să nu-mi mai provoace greață și scârbă… Vreau să ne vorbim, așa cum am făcut-o cu toți cei dinaintea ta.

Oricum, îți dai seama că defapt nu sunt eu cea care vrea…ci bucata aia de amintire nenorocită… și ritmurile și versurile diferitelor melodii care se aud undeva departe, în surdină, cântând pentru altcineva, și care fac bucata aia să se zbată… să vrea să fugă, să fie singură.

Dacă te-aș avea în față cred că primul lucru pe care l-aș face ar fi să te pălmuiesc groaznic. Pentru că o meriți. Apoi ți-aș zâmbi, și ți-aș povesti tot ce am făcut în acest timp, ce am învățat, ce am învățat să-mi placă, ce mă face mai nou fericită. Și te-aș asculta și pe tine. Și apoi ne-am aduce aminte. Și ne-am simți ca cei mai vechi și cei mai buni prieteni.

Poate chiar aș îndrăzni să urăsc, pentru o clipă, faptul că poligamia nu funcționează în cazul meu. Am râde apoi în hohote, din amintiri, din ce tâmpenii am spus, am râde de cât de copii am fost, am râde de ce ar fi fost dacă n-am fi fost atât de copii. Și, apoi, ți-aș arăta ce am mai scris, și tu la fel, și am rămâne uimiți de cât de mult ne-am schimbat, de cât de mult am evoluat, sau de cât de mult ne-am stins. S-ar întuneca într-un final, vom pleca spre case… ne vom zâmbi politicos, ne vom lua la revedere…fără să știm dacă ne vom mai aminti vreodată de asta. Ne vom întoarce la ziua în care nu ne-am cunoscut.

Noapte bună.